Primaria Oradea va amplasa statuile a doi episcopi romani din orasul de pe Crisul Repede, respectiv cel ortodox – Roman Ciorogariu si cel greco-catolic – Demetriu Radu, care sa omagieze personalitatea marcanta a acestora si rolul substantial in infaptuirea Marii Uniri.
In acest sens, dupa analizarea raportului de specialitate si tinand cont de propunerea ca locul de amplasare al noilor statui sa fie in cadrul Pietei Unirii, intre cele doua biserici, cea ortodoxa si cea greco-catolica, loc anume ales pentru a pune in valoare complexul arhitectonic si urbanistic al Pietei Unirii, bogat in cladiri monumente istorice clasate, din care 3 de importanta nationala si, in acelasi timp, sa favorizeze un spatiu de relaxare si reflectie in zona lacasurilor de cult, Consiliul Local a aprobat aplasarea acelor statui.
Urmeaza sa se obtina autorizatia de construire si sa fie aprobat caietul de sarcini.
Episcopul Roman Ciorogariu, apărător al unității naționale
Figură aparte a epocii sale, Roman Ciorogariu are curajul, dar și inspirația de a-și scrie memoriile, lăsându-ne astfel o valoroasă mărturie, dar și o veritabilă frescă a epocii. Jurnalul său intitulat „Zile trăite”, sursa documentară a acestui articol, a fost scris în 1926 și se constituie într-o excelent și credibil izvor istoric privind românii din Transilvania și starea de spirit a acestora în epoca Marelui Război și a Marii Uniri, o atmosferă pe care o vom reda și noi în paralel cu reliefarea portretului acestui patriot și luptător pentru ideile naționale ale perioadei 1914-1918.
Asemenea altor iluștri înaintași, fețe bisericești din Ardeal, Roman Ciorogariu a fost unul dintre apărătorii și promotorii drepturilor sociale, politice și ai cauzei naționale a românilor transilvăneni. Lupta sa în cadrul mișcării naționale și unioniste s-a manifestat prin fapte, acțiuni și scrieri – sute de articole în care a pledat pentru unitatea națională, pentru drepturile românilor ardeleni, pentru Ortodoxie. A fost colaborator al revistei „Tribuna”, apoi vreme îndelungată, din 1900 și până în 1917, conducătorul publicației „Biserica și Școala”. Articolele scrise de el dau dovada valorii sale intelectuale, dar și a crezului său în cauza națională.
Izbucnirea Primului Război Mondial îl găsește pe Roman Ciorogariu la datorie, slujind și îndrumând sufletele zbuciumate ale românilor: „Niciodată nu mi s-a dat să pătrund atât de adânc în sufletul poporului nostru și să-i admir curățenia lui și niciodată n-am înțeles mai mult puterea religiunei de a ținea sufletul în oameni. Plângeam în sufletul meu când îi vedeam în nesfârșitele batalioane de marș, dar eu trebuia să fiu tare, să le inspir încredere în Dumnezeu”, avea să descrie episcopul anii 1914-1917. În anul 1918 el devine unul dintre liderii unioniști ai românilor, este președinte al Consiliului Național Român din Bihor, calitate în care luptă pentru cauza națională românească. Pentru că, afirmă el cu toată convingerea, „ideea unirii tuturor românilor a fost o evoluție a sufletului românesc de pretutindeni din realitatea originei comune. Ea a trăit și s-a dezvoltat de sine în conștiința poporului românesc ca o parte integrantă a sufletului său”.
Implicarea sa în lupta pentru Marea Unire este totală și nu lipsită de riscuri. Nu trebuie să uităm că în noiembrie-decembrie 1918 lucrurile nu erau clare pentru nimeni, iar cei care se poziționau de partea unirii cu România erau expuși unor represalii din partea ungurilor, cărora nu le venea să creadă că Imperiul se prăbușise, iar românii din Transilvania făceau pași ireversibili pentru ruperea de sub stăpânirea deznaționalizatoare.
La 1 decembrie 1918, pentru că este văzut de contemporanii săi ca fiind o personalitate vrednică de a-i reprezenta, Roman Ciorogariu este prezent la Alba Iulia în fruntea delegației românilor din Bihor, Satu-Mare, Sălaj și Arad. Aici el participă la istorica adunare și se alătură celor 100.000 de români care veniseră acolo să ceară Unirea cu România. Întors la Oradea, el devine ținta prigoanei bolșevicilor maghiari timp de câteva luni. Din fericire, armata română eliberează orașul, iar românii sunt liberi să trăiască în țara lor fără frică. Acesta este momentul în care începe să militeze pentru realizarea unui vis mai vechi al românilor ortodocși de la Oradea – reînființarea Episcopiei Oradea. Demersul său are succes, iar în 1921 este instalat ca Episcop de Oradea. Mai târziu, vorbind despre rolul Bisericii Ortodoxe în Ardeal, dar și în Oradea, el avea să afirme: „De n-ar fi fost această biserică în veacul sacrificiului pentru neam şi lege, Oradea n-ar aparţine azi României Mari”. Dăruirea sa pentru Biserică este totală, episcopul se zbate pentru organizarea Patriarhiei, pentru dezvoltarea învățământului teologic, iar demersurile întreprinse sunt încununate de reușite.
Pentru meritele sale, pentru toată lupta și dăruirea sa, monahul acesta a fost onorat de România Mare. Roman Ciorogariu a devenit episcop, membru al Academiei și senator în Parlamentul țării. Alături de aceste funcții, numeroase decorații i-au fost atribuite în semn de prețuire pentru lupta sa în slujba cauzei naționale și a Bisericii Ortodoxe Române.
Episcopul Demetriu Radu
În anul 1903 episcopul Demetriu Radu a fost transferat la Oradea în scaunul eparhial devenit vacant prin decesul lui Mihail Pavel.
A fost unul dintre marii ierarhi ai Bisericii Române Unite. A activat pe toate tărâmurile: gospodăresc, administrativ, diplomatic, şcolar, cultural etc.
Încă înainte de instalarea sa la Oradea, Demetriu Radu a încredinţat unui distins arhitect, C. Rimanoczy junior, reconstruirea palatului rezidenţial, care rămăsese după distrugerea din 1892 într-o stare deplorabilă. A fost terminat şi inaugurat, cu deosebită solemnitate, la 11 iunie 1905. A reconstruit întregul domeniu de la Beiuş, îndeosebi reşedinţa, distrusă de un incendiu în 1910 şi casa dominială din Holod. La Stâna de Vale a zidit o nouă reşedinţă şi mai multe vile şi le-a modernizat pe cele vechi. A amplificat şi adăugat noi aripi la seminar, şcoala normală diecezană, internatul de băieţi din Beiuş şi o casă celui de fete.
În 1909 a publicat un nou şematism diecezan. Pastoralele şi circularele sale din timpul războiului au fost un model de prudenţă. În circulara cu care a anunţat moartea lui Francisc Iosif I a afirmat profetic: „pare că se închid marginile unei epoci întregi”.195) Şi s-au închis.
Problemele şcolare extrem de grave, cu celebra „zonă culturală” a lui Apponyi, i-au provocat multe nopţi nedormite episcopului român unit.
A participat activ la lupta împotriva alipirii unei parohii româneşti la eparhia maghiară de Hajdu-Dorogh, înfiinţată în 1912. În acest scop a condus o delegaţie a episcopatului român unit la Roma cu un memoriu de protest adresat Sfântului Scaun.
„Memorabil şi vrednic de admiraţie a fost refuzul său de a primi tristul rol al lui Vasile Mangra de a se face stegarul politicii lui Tisza (primul ministru al Ungariei n. n.) în România.”196) Dar sosită ziua biruinţei, episcopul Radu, împreună cu I. Papp, episcopul ortodox al Aradului şi Gheorghe Pop de Băseşti, au prezidat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Nu s-a putut întoarce la Oradea decât în mai 1919, după ce armata română a cucerit Bihorul de la bolşevici. A luat parte activă la şedinţele Consiliului Dirigent, la Sibiu. La 1 ianuarie 1920, cu ocazia instalării mitropolitului Vasile Suciu, a fost distins cu paliul arhiepiscopal, distincţie acordată în mod obişnuit mitropoliţilor.
Tuturor activităţilor atât de productive ale episcopului Demetriu Radu le-a pus capăt bomba pusă la senat de către anarhistul Goldstein, la 8 decembrie 1920. Odată cu el a fost ucis şi ministrul Dumitru Greceanu. Ambilor li s-au organizat funeralii naţionale. Osemintele pământeşti ale defunctului episcop au fost duse la Oradea şi aşezate în cripta bisericii catedrale.
Ne găsiți și pe Google News
