Concert de muzica clasica franceza la Filarmonica de Stat din Oradea
Cultura

Concert de muzica clasica franceza la Filarmonica de Stat din Oradea

Filarmonica de Stat Oradea se bucură să invite publicul meloman la un concert care pune în evidență muzica clasică franceză. Concertul Ravel & Berlioz va avea loc joi, 23 februarie la ora 19, la sala de concerte Enescu-Bartok.

La pupitrul dirijoral se va afla maestrul Cristian Spătaru, iar la pian solista Adriana Paler. Parfumul franțuzesc va fi pulverizat în sala de concert prin lucrările incitante ale celor doi compozitori, deja menționați în titlu, la care se adaugă și Gabriel Fauré. Lucrările programatice Pelléas et Mélisande de Gabriel Fauré și Simfonia fantastică de Hector Berlioz vor deschide, respectiv vor închide concertul orădean, iar legătura dintre acestea o va face Concertul pentru pian și orchestră în Sol Major de Maurice Ravel. În toate cele trei lucrări se simte melancolia muzicii franceze, chiar dacă ea este exprimată prin elemente romantice sau impresioniste, cel din urmă fiind curentul în care muzica franceză a excelat și totodată și-a lăsat amprenta cea mai pregnantă.

Pelléas et Mélisande este un titlu care a inspirat mulți compozitori, Gabriel Fauré însă a fost primul care l-a abordat. Titlul inițial se referă la piesa de teatru simbolistă, scrisă de belgianul Maurice Maeterlinck în anul 1893. Dacă piesa de teatru nu a atins un succes deosebit, lucrările muzicale apărute ulterior au reverbat la un nivel mai înalt. După ce a fost abordată de Fauré, Pelléas et Mélisande a intrat în creația lui Claude Debussy, sub formă de operă, dar a și traversat granițele Franței, devenind poem simfonic în creația austriacului Arnold Schönberg și piesă incidentală la finlandezul Jean Sibelius.

Gabriel Fauré a compus suita pentru o producție din Londra, care urma să aibă loc în anul 1898. Pentru a se încadra în timpul rămas până la premieră, compozitorul a preluat fragmente muzicale din piesele sale anterioare nefinalizate și le-a inclus în muzica incidentală a piesei de teatru. Compozitorul a fost ajutat de discipolul său, Charles Koechlin, care a orchestrat lucrarea într-o formă destul de redusă. Compozitorul a revenit asupra lucrării după premiera londoneză și a extins-o, adăugând încă un fragment (Sicilienne) și îmbogățind orchestrația. În plus, a rescris numeroase pasaje, în special climax-urile din partea întâi, a treia și a patra. Această variantă a lucrării a fost publicată în 1909. În prezent, suita este compusă din patru părți: Prélude , Fileuse , Sicilienne și Mort de Mélisande și uneori este interpretat și Cântecul Melissandei, în orchestrația lui Koechlin.  

Concertul pentru pian și orchestră în Sol Major a fost compus de către Maurice Ravel între 1929-1931 și cuprinde trei părți: Allegramente, Adagio assai și Presto. Ravel a declarat faptul că această piesă nu este una de profunzime, ci scopul ei este de a înveseli ascultătorul, în maniera lui Mozart și a lui Saint-Saëns. În concert se pot identifica influențe din muzica jazz și din muzica populară bască.

Premiera lucrării a avut loc la Paris în anul 1932, având-o ca protagonistă pe Marguerite Long, alături de Orchestra Lamoureux, condusă chiar de Maurice Ravel. În perioada ce a urmat, concertul s-a extins în marile orașe ale Europei și ale Americii și a fost înregistrat în toate colțurile lumii. Concertul face parte din creația de maturitate a compozitorului, fiind penultima lucrare scrisă de Ravel. Idea de a scrie o lucrare bazată pe teme din muzica bască, exista deja din 1906. În acel an, cât și după 7 ani, Ravel a început să scrie un concert pentru pian cu temele mai sus menționate, însă a abandonat lucrul. O ultimă încercare a avut loc în 1929, care s-a concretizat în lucrarea de față, finalizată după 3 ani de muncă laborioasă. În paralel, Ravel trebuia să finalizeze un alt concert comandat de către pianistul Paul Wittgenstein: Concertul pentru mâna stângă în Re Major și din această cauză, lucrul la Concertul în Sol Major a fost adesea întrerupt. Muzica jazz l-a inspirat pe Ravel în 1928, când a susținut un turneu în Statele Unite ale Americii și a rămas impresionat de muzica jazz, de muzica negro spiritual și de excelența orchestrelor americane. În Paris, jazz-ul a devenit popular în preajma anilor 1920, iar Ravel a remarcat de la început stilul american și l-a inclus în Sonata pentru vioară nr. 2 în Sol Major, finalizată în 1927 și în Concertul pentru mâna stângă în Re Major.

Simfonia fantastică este denumirea uneia dintre cele mai cunoscute simfonii din toate timpurile. La acest titlu se mai adaugă sintagma Épisode de la vie d’un artiste … en cinq parties (Episod din viața unui artist…în 5 părți). Lucrarea programatică a fost compusă de către Hector Berlioz în 1930 și este o piesă importantă din perioada de îneput a Romantismului muzical. Premiera ei a avut loc la Conservatorul din Paris, la 5 decembrie 1830. Trei ani după aceea, Franz Liszt a scris un aranjament pentru pian al simfoniei.

Compozitorul american Leonard Bernstein a descris simfonia ca pe o primă expediție în muzica psihedelică, datorită naturii sale care incită la visare și halucinații. Afirmația sa este susținută prin faptul că Berlioz a compus cel puțin o parte din simfonie sub influența opiului. Compozitorul a creat o lucrare care abundă de emoții extreme, dorind să abordeze un spectru emoțional foarte larg. Nu îi plăcea ca lucrările sale să fie dirijate de altcineva, în afară de el însuși, deoarece nimeni nu putea crea acele emoții și intențiile sale nu puteau fi înțelese pe deplin de către public.

Simfonia fantastică creionează povestea unui artist foarte talentat, cu o imaginație vie, care s-a otrăvit cu opiu din cauza unei iubiri neîmpărtășite și fără speranță. Berlioz și-a scris prefața și notele de program din lucrare, tocmai pentru că povestea îl înfățișa chiar pe el. În 1829 compozitorul a luat parte la spectacolul Hamlet de William Shakespeare și s-a îndrăgostit de actrița irlandeză Harriet Smithson, care jucase rolul Opheliei. I-a trimis ulterior numeroase scrisori de dragoste, dar au rămas fără răspuns. În 1829 actrița a părăsit Parisul și Berlioz încă nu avusese ocazia să o cunoască. Disperarea și dezamăgirea emoțională l-au condus spre scrierea acestei simfonii, în care își exprima dragostea neîmpărtășită. Harriet Smithson este portretizată în mai multe fragmente ale simfoniei. Actrița nu a luat parte la premiera lucrării, dar a ascultat-o doi ani mai târziu și a realizat faptul că Berlioz era un geniu. Cei doi s-au întâlnit până la urmă și s-au și căsătorit în 3 octombrie 1833. Din păcate, căsnicia lor a fost una nefericită și cei doi artiști s-au despărțit după câțiva ani.

Pianista Adriana Paler provine din Transilvania, însă și-a definitivat studiile în capitala mondială a muzicii, Viena. Prezența ei fascinantă pe scenă, pasiunea, profunzimea artistică și sunetul strălucitor i-au adus 27 de premii pianistice și au încântat publicul și criticii din întreaga lume.

La Universitatea de Muzică și Arte frumoase din Viena și-a primit masterul în interpretarea pianistică în 2007 și diploma de pedagogie cu distincție în 2018, sub îndrumarea unor mentori precum Noel Flores, Inci Häusler, Alexis Weissenberg, Oxana Yablonskaja și Elisabeta Leonskaja. Ca profesoară de pian la Institutul pentru Pian de Concert al Universității de Muzică din Viena, membru al juriului la concursuri de pian (de curând Caneres International Competition Vienna, Austria, și Maria și Natalia Yeshchenko International Competition Kharkiv, Ucraina) sau ca lector la Academia de pian Eilat din Israel, Adriana Paler este o prezență sensibilă, motivantă și foarte apreciată.

Adriana a susținut concerte și recitaluri în România, Austria, Ungaria, Germania, Italia, Franța, Anglia, Cuba, Spania, Croația, Elveția, Portugalia, Luxemburg, iar cel mai recent în Duminica Paștelui 2022 un recital solo în Ierusalim. În 2023, albumul ei de debut „FREE” va fi lansat cu lucrări de Mussorgsky, Liszt, Ravel, Bartok, înregistrate în Sala Mozart din Wiener Konzerthaus, pe care îl va prezenta în cadrul unui turneu internațional. Tot în acest sezon a fost invitată să cânte primul concert de pian al lui Ravel cu orchestre din România.

Cristian Spătaru este un tânăr dirijor din Republica Moldova, care se bucură deja de o carieră internațională. Născut în anul 1993 la Chișinău, Cristian Spătaru a absolvit Universitatea de Muzică din Viena, studiind dirijat de orchestră cu Mark Stringer și dirijat coral cu Alois Glassner, iar compoziția cu Michael Jarrell. În iunie 2021 și-a susținut examenul final de dirijat la Musikverein în Viena cu o lucrare din creația lui George Enescu. Printre premiile obținute se numără Premiul al II-lea la Premio Guido Cantelli, ediția 2022 și premiul pentru „Cel mai bun dirijor român” în cadrul Competiției Internaționale de Dirijat Jeunesses Musicales la edițiile din 2019 și 2021. În urma performanțelor sale din anul 2021, a fost selectat pentru Academia de Operă Italiană Riccardo Muti din Milano, unde a avut ocazia să dirijeze două spectacole cu opera Nabucco la Rimini și Ravenna.Debutul său în calitate de dirijor de operă a avut loc la Opera Națională Română din Cluj-Napoca, unde a dirijat Evgheni Oneghin de Piotr Ilici Ceaikovski și Nabucco de Giuseppe Verdi. Pe parcursul carierei sale a colaborat cu artiști de renume internațional, precum: Simon Trpčeski, Ruxandra Donose, Răzvan Stoica, Alexandru Tomescu, Eduard Kunz, Șerban Vasile, Valentina Boi, Azer Zada, Riccardo Zanellato, Gabriëlle Mouhlen, Christoph von Dohnányi.

Ne găsiți și pe Google News